Intre negare si a stii cu siguranta...

M-am tot gandit: „Oare dragostea adevarata, acea ca in povesti, cea care inunda toata fiinta ta, care te face sa te falstacesti, sa te impiedici si sa simti ca daca deschizi gura sa spui ceva va zbura un fluturas si care (cel mai inportant) este reciproca, exista?”  Si daca exista, suntem toti norocosi sa o gasim si sa o traim pentru tot restul vietii? Si daca nu toti suntem norocosi sa o gasim ce puteam face pentru a avea asemenea noroc? Ce  putem sa facem sa gasim jumatatea androginului care ne implineste, ne facem sa fim mai buni, mai intelepti, care ne ridica sa fim mai aproape de perfectiune, deci de zei? 

„Lumea asta pare plina doar de prosti ce s-au iubit” zice un cantec si simt ca e adevarat. Simt ca nu mai stim sa-l pretuim  pe cel pe care il avem langa noi, simtim nevoia sa gasim mereu ceva mai bun, ceva nou si de cele mai multe ori regretam alegerea facuta. Incep sa cred ca iubim o persoana abia atunci cand nu ne-o mai dorim. Ne dorim o persoana atunci cand ne atasam intr-un mod ciudat de ea (chiar si din primele minute). Dar iubirea nu ea asa. Iubesti pentru ca nu ai cautat sa iubesti, nu ai poruncit inimii pe cine sa iubesti, iubirea este... se simte.

 Dragostea exista, am vazut asta in parc la batraneii care se plimba alene tinandu-se mana, la batrnelul care sta singur pe banca vorbind cu umbra marii sale iubiri, la tinerii casatoriti care simt ca orice va fi posibil daca EL/Ea este acolo la bine si la rau. Dragostea exista fiecare in dintre noi, exista „in the blood of our hearts”  si asteapta ca noi sa ne gasim jumatatea si sa-i dam drumul sa ne curga prin vene. 

Dar, oare, toti  aveam dreptul la ea? Toti vom avea norocul sa gasim peticul potrivit?